Atâta minciună și atât parvenitism în țara asta! Mii de victime colaterale pentru binele unor comuniști, unor diversioniști, unor trădători de neam și patrie . . . Știu că veți spune: ”vorbe mari, vorbe . . .”. Ei bine, vom afla adevărul și sunt convins că nu va fi pe placul a cel puțin 50% dintre Români . . . mai multe nu comentez acum . . . poate peste ani și ani când mintea și ochii noștri vor avea puterea să înțeleagă adevărul așa cum a fost el . . .
In Aldine, vineri, 12 februarie 2010, o adevărată lecție de istorie a fost publicată pentru noi și urmașii noștri. O preiau în totalitate cu mândrie și credință.
“Țara diversiunilor sau a dictaturii nonviolente”
Diversiunea, ca acțiune de abatere a atenției oamenilor de la problemele reale și importante, spre subiecte neesențiale sau afirmații mincinoase, nu reprezintă o noutate în viața social-politică a țării noastre. Într-adevar, dacă ne gândim doar la a doua jumatate a secolului trecut, tot ce a însemnat regimul comunist a reprezentat o mizerabilă diversiune menită să tulbure mințile oamenilor, cu ajutorul unor lozinci mincinoase dar atrăgătoare despre “construirea socialismului”. Revoluția din decembrie 1989, precum și anii care au urmat, nu au pus capăt diversiunilor ci, în mod paradoxal, ele s-au înmulțit, astfel că astăzi trăim în România în condiții de quasi-permanentă diversiune.
Diversiuni postdecembriste
Imediat după fuga lui Ceaușescu cu elicopterul (22 Decembrie 1989, ora 12,00), în timp ce sute de mii de oameni exultau de bucurie pe străzile Bucureștiului, iar armata trecuse de partea revoluționarilor, în mai multe locuri din capitală a început să se tragă. Complotiștii care au deturnat Revoluția, în frunte cu Ion Iliescu, au creat deliberat panică în populație, declarând la televiziune că “teroriștii trag din toate pozițiile”. În zilele următoare s-a tras din plin și, după cum se știe, au fost uciși mai mult de o mie de oameni nevinovați. Paradoxal însă, nimeni nu a tras spre balconul CC, unde s-au aflat, în mai multe rânduri, mai toți liderii FSN proaspăt format. La un moment dat, Ion Caramitru, aflat în balcon, s-a adresat prin portavoce unor interlocutori nevăzuți, strigând: “Nu mai trageți!”.
Cine erau cei pe care Ion Caramitru voia să-i oprească a trage: inamici sau prieteni ai F.S.N.-ului? Unor inamici, degeaba li s-ar fi spus să nu tragă, ei ar fi continuat să o facă, secerându-i pe cei din balconul CC. S-ar parea deci, că nu era vorba de inamici ai F.S.N.-ului – teroriști cum susținea Ion Iliescu ci, mai degrabă, de colaboratori sau subordonați ai complotiștilor. Dacă e așa, se naște o întrebare: de ce aceștia au tolerat sau chiar au ordonat să se tragă? Răspunsul se impune: fiindcă aveau nevoie de o diversiune! Sute de mii de oameni erau în acele zile fierbinți în stradă, se organizau din ce în ce mai radicalizați și cereau imperios: “fără comuniști!”. Exista “pericolul” ca imensa miscare populară la care se raliase și o parte din armată să-i alunge pe cei care se erijau în lideri ai revoluționarilor și care erau de fapt, aproape fără excepție, foști nomenclaturiști, activiști de partid de diverse ranguri, generali MFA și de securitate care colaboraseră până la scara elicopterului cu Ceaușescu, iar unii uciseseră manifestanți la Timișoara.
Și atunci, căpeteniile FSN au ordonat să se tragă. Oribila crimă împotriva națiunii noastre, pe care o comiteau în decembrie ‘89 complotiștii era o prelungire a multor altor ticăloșii făcute de ei în timpul dictaturii comuniste în calitate de înalți demnitari sau complici ai acestora. Diversiunea de atunci este reactivată acum prin lansarea teoriei “zecilor de mii de turiști străini” aflați în decembrie ‘89 pe teritoriul țării noastre și care ar fi fost cei care au aprins scânteia revoluției. Absurditatea acestei teorii, susținută de unii participanți sau comentatori ai evenimentelor de atunci (Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, Alex Mihai Stoenescu și alții) este absolut evidentă. Era oare posibil ca șefii securității și ai partidului în frunte cu Ceaușescu însuși să nu fi aflat de prezența turiștilor? Evident că nu, iar toată “teoria” cu turiștii străini este o imensă minciună cu scop diversionist, pentru a genera opinia că securitatea, împreună cu complotiștii pregăteau înlăturarea lui Ceaușescu.
Un ziar străin a caracterizat diversiunile privind evenimentele din decembrie ’89 cu următoarele cuvinte: “o minciună mare cât secolul”. O altă diversiune lansată de cei care au confiscat Revoluția și puterea în decembrie ‘89 a fost cea privind “venirea moșierilor conduși de Corneliu Coposu, care vor să ne vândă țara”. Marele om politic Corneliu Coposu n-avea de unde veni, el s-a aflat în țară tot timpul, inclusiv în cei 16 ani grei de pușcărie pe care i-a facut (Silviu Brucan, “lider revoluționar” la procesul din 1947 al lui Iuliu Maniu a cerut pedeapsa cu moartea pentru președintele PNT și colaboratorii săi apropiați). În 1989, oamenii nu știau însă cine este Corneliu Coposu, iar la chemarea lui Iliescu, Brucan și Roman (fiul lui Valter Roman – unul dintre politrucii comuniști, veniți în august 1944 cu tancurile sovietice, să comunizeze România), ieșeau în stradă și strigau: “nu avem os de ros pentru Copos”. Diversiunea diversiunilor, totul e diversiune la comuniști….
În iunie 1990, Ion Iliescu (fost membru al comitetului executiv al PCR, promovat de Ceaușescu) a justificat chemarea minerilor pentru a teroriza populația Bucureștiului și a înăbuși marea manifestație anticomunistă din Piața Universității, susținând că a făcut-o pentru a impiedica “o lovitură de stat legionară care era iminentă”. Altă minciună diversionistă menită să diminueze dezaprobarea internațională față de acțiunile teroriste ale lui Iliescu.
“Pe vremea comunistilor era mai bine” afirmă unii dintre compatrioții noștri, “aveam serviciu asigurat”, “primeam casă de la stat”, “școala era școala” etc. Oare ei uită că salariile derizorii pe care le primeau nu le permiteau să cumpere nici alimentele strict necesare, fiindcă penuria era totală? Că în blocurile mizerabile unde locuiau, temperatura interioară în timpul iernii cobora adesea sub 7 – 8 grade? Că uneori n-aveau apă caldă și nici lumină electrică? Că țăranii colectiviști din multe zone ale țării trebuiau să fure de pe camp cartofi și porumb ca să aibă ce mânca?
Că sute de mii de oameni au zăcut și / sau au murit în pușcării, nevinovați? Că, în ultimii ani înainte de 1989, televiziunea emitea două ore pe zi, din care o oră era consacrată “marelui conducator Nicolae Ceaușescu” și “savantei de renume mondial Elena Ceaușescu?”. Că zeci de mii de femei au plătit cu viața sau au fost condamnate penal fiindcă au încălcat draconica legislatie privind creșterea natalității?. Că numeroase cartiere din Capitală, zeci de biserici și sute de sate au fost demolate conform “sistematizării” inițiate de dictator?. S-ar putea continua lista suferințelor pe care le-au îndurat în timpul regimului comunist cei mai mulți dintre compatrioții noștri, exceptați fiind desigur nomenclaturiștii, securiștii și activiștii de partid care o duceau bine. De ce există, totuși, oameni care nu au făcut parte din categoriile avantajate și care regretă comunismul? Fiindcă ei sunt victime ale unor ticăloase diversiuni despre care vom arată de cine și în ce scop sunt lansate.
Readucerea în memoria opiniei publice a figurii Mareșalului Ion Antonescu și proslăvirea lui reprezintă o altă diversiune, având ca principal autor Partidul România Mare. Năucitor este faptul că după ce șeful securității ceaușiste, Iulian Vlad, a fost eliberat din (prea) scurta detenție de după 1990, un ziar apropiat de “România Mare” a publicat două mari fotografii alaturate, una a lui Ion Antonescu, alta a lui Iulian Vlad, sub cea de-a doua fiind scris cu litere mari: “bun venit acasă, generale!”. Încercarea de a apropia figura lui Ion Antonescu care, ce e drept, a fost un aspru dictator, dar care era un militar de elită care a murit sfidând plutonul de execuție comunist, cu cea a sefului odioasei organizații de represiune împotriva poporului român, care era securitatea ceaușistă, demonstrează la ce forme de absurditate poate ajunge propaganda diversionistă.
Acțiunea “anti-Băsescu” reprezintă probabil cea mai diabolică diversiune întreprinsă după Revoluție. Cariera politică a lui Traian Băsescu a semănat, la început, cu cea a altor politicieni post-decembriști, distingându-se de acestia prin abilitatea cu care a devenit președinte al PD (detronându-l pe Petre Roman), apoi primar general al Capitalei, iar în decembrie 2004, președinte al României. Momentul care a marcat decisiv destinul politic al lui Băsescu a fost condamnarea comunismului în Parlament, la 18 Decembrie 2006. Având la baza declarației sale un volum de câteva mii de pagini privind regimul comunist, elaborat de un grup numeros de specialiști condus de Vladimir Tismăneanu, în discursul său istoric, el a calificat comunismul drept “ilegitim și criminal”. Reacția parlamentarilor, exceptându-i pe cei din PDL care au aplaudat, a fost ostilă, cel mai violent manifestându-se Corneliu Vadim Tudor împreună cu complicii săi din PRM.
Din acest moment a început războiul anti-Băsescu, declarat de parlamentarii PSD, PRM, PC, la care, în mod nefiresc, s-au alăturat și cei din PNL. 322 de parlamentari din partidele anti-Băsescu au demarat acțiunea de suspendare a președintelui, urmată, conform prevederilor constituționale, de Referendumul din 19 Mai 2007, prin care electoratul s-a pronunțat în privința suspendării (în caz de aprobare, Traian Băsescu ar fi fost demis). Referendumul a reprezentat o victorie importantă a președintelui, 74 la sută din cei care s-au prezentat la vot pronunțându-se împotriva demiterii sale. “Cei 322″ n-au ținut cont de mesajul prin care electoratul dezaprobă acțiunea lor și nu și-au prezentat demisia de onoare. După referendum, partidele anti – Băsescu s-au coalizat într-o acțiune de blocare a oricărei inițiative a președintelui, concentrându-și toate forțele spre înlăturarea lui la alegerile prezidențiale din 22 Noiembrie / 6 Decembrie 2009.
Deși controlau aproape în întregime mijloacele de informare în masă, aliații anti-Băsescu au suferit o mare înfrangere, inamicul lor fiind, după cum se știe, reales. Diversiunea anti – Băsescu continuă, făcând dificilă guvernarea țării în condițiile crizei economice. Dintre numeroasele diversiuni post-decembriste, voi mai aminti doar una, foarte recentă: Diversiunea “Urania”. În emisiunea sa din 31 Decembrie 2009, Urania s-a lansat într-o teorie privind destinul națiunilor din perspectiva astrologiei. Astfel, am aflat cu stupoare că marea criză din America a anilor 1929 – 1933 a fost eradicată de președintele Hoover care, bine sfătuit de de astrologi, a vândut aur din SUA în Europa. știind, ca toata lumea, că ieșirea din marea crizp din SUA a fost opera președintelui Roosevelt cu al său celebru “New Deal”, am rămas uluit ce valenșe poate avea astrologia diversionistă în rescrierea istoriei. Uluiala mea a atins cote maxime când Urania, luând un aer de mare analistă, ne-a spus că România pierde mult de pe urma aderării la UE, iar viitorul nostru nu poate fi fericit decât dacă vom colabora străns cu țările din Orientul Mijlociu și cu China.
Fără comentarii …
Cine sunt autorii diversiunilor și în ce scop le lansează? Evident, nu toate diversiunile post-decembriste au aceiași autori. O analiză a obiectivelor diversiunilor ne arată însă că ele au numeroase elemente comune care se pot sintetiza în intenția de a discredita și chiar împiedica tendințele de a orienta țara noastră spre occident. Că e vorba de Ion Iliescu, de Vadim, de “cei 322″, de alianța anti-Băsescu din perioada 2007 – 2009 sau Urania din 2009, acțiunile lor diversioniste sunt străvezii în tendința lor anti-occidentală. Ce interese comune le determină antipatia față de occidentalizarea României? Explicația rezidă în legăturile lor cu grupuri de interese strâns legate economic și politic de Moscova. Contactele lui Ion Iliescu cu Ambasada URSS, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, contrabanda cu petrol în favoarea dictatorului sarb Miloșevici – aliatul Rusiei, vânzarea Rompetrol către o firmă din Kazahstan – operațiune efectuată de Dinu Patriciu, vizitele lui Geoană și Gușe la Moscova în perioada alegerilor prezidențiale, reprezintă doar câteva din argumentele care vin în sprijinul ideii de mai sus. Dacă mai e nevoie de argumente …
Combaterea diversiunilor
Diversiunile reprezintă o formă de dictatură non violentă – axul principal al propagandei mincinoase atât de bine studiată de mari maeștrii în materie – Dr. J. Goebbels și A. Jdanov. Cei vizați de operațiile diversioniste – marea masă a cetățenilor țării riscă să devină victime ale acesteia fiindcă, pe de-o parte nivelul cultural al populației este scăzut și, pe de altă parte, nimeni nu întreprinde acțiuni sistematice împotriva diversiunilor.
Creșterea nivelului cultural și de educație civică reprezintă principalul mijloc de apărare a oamenilor față de diversele forme ale diversiunilor. Cunoașterea istoriei recente precum și a legilor gândirii logice sunt absolut necesare pentru ca cetățenii țării să nu devină victime ale diversiunilor.
Pe de alta parte, presa, formatorii de opinii și reprezentanții societății civile au datoria să demaște diversiunile pentru a apăra populația de fenomenul spălării creierului. Din păcate, la noi în țară mulți dintre cei care trebuie să întreprindă protejarea concetățenilor de efectele diversiunilor participă ei inșiși – conștient sau nu – la acțiuni diversioniste. Linșajul mediatic la care a fost supus Băsescu în timpul campaniei electorale nu ar fi fost posibil fără participarea multor reprezentanți ai presei și ai societății civile.
***
Diversiunile reprezintă un atac asupra democrației iar practicarea lor ar trebui încriminată de legile penale. Se naște însă întrebarea: cine apreciază că o anumită acțiune este diversionistă ? Ar trebui să o facă justiția dar este ea pregatită pentru a realiza cu bine o asemenea misiune? Apărarea adevarului și deci și combaterea diversiunilor este o datorie sfântă pe care, dacă instituțiile statului n-au reușit să o impună în cei 20 de ani de după Revoluție, ne mai rămân speranțe în Biserică și scoală. Și, în inteligența nativă a românului care în momente importante și /sau grave stie să deosebească grâul de neghină. Așa cum au făcut-o la Referendumul pentru demiterea lui Băsescu și la realegerea sa în decembrie 2009.