. . . un exemplu de viaţă şi o sursă de inspiraţie. Chiar dacă nu este reprezentativ pentru toată Moldova sau pentru cei peste 4,5 milioane de basarabeni (incluzând români şi ruşi, precum şi variantele acestora, în speţă moldoveni şi transnistreni), Chişinăul este un oraş cosmopolit care a reuşit într-un fel sau altul să-şi depăşească condiţia de centru conflictual interetnic.
Ba mai mult de atât, pare un oraş care prosperă şi care vibrează puternic sub presiunea vieţii cotidiene şi la umbra arborilor “seculari” care domină peisajul urban neobişnuit. Chiar dacă pe stradă se vorbeşte mai des limba celor care din 1812 şi-au arogat dreptul de stăpâni ai locurilor acestea, am întâlnit români fericiţi şi încrezători în viitorul lor. Panotajul stradal abundă în mesaje cu profund caracter naţional-românesc (traducere din naţional-moldovenesc) care îndeamnă la cinstirea limbii naţionale precum şi la făurirea viitorului comun european. Pentru un om cu prejudecăţi (cum sunt majoritatea Românilor – urmare a proastei informări sau chiar a lipsei acesteia!) această situaţie ambiguă denotă un conflict mocnit . . . ei bine, nu e deloc aşa. Atmosfera boemă a oraşului, aspectul vestic de centru universitar inundat de cafenele şi restaurante de cea mai bună calitate ne duc la gândul că acest oraş îşi trăieşte propria-i poveste cu final fericit!
Aş scrie mult despre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult la prima mea vizită pe aceste meleaguri rupte din trupul vechii Românii. Aş plânge şi deplânge istoria nedreaptă şi cauzele care au transformat Prutul într-o graniţă artificială. Însă prefer să am altă abordare . . .
Să vă spun pe scurt ce m-a încântat cel mai mult:
- am avut norocul să întreprind prima vizită la Chişinău în compania unui mândru moldovean neaoş; probabil de aceea (dar nu numai) la traversarea Prutului m-au trecut fiorii iar extazul m-a cuprins încă de la primele peisaje; de asemenea, m-am simţit mobilizat la vederea tancului rusesc care domină înălţimile porţilor Moldovei . . .
- pădurile aparent nesfârşite, bisericile rupte din cărţile de istorie, satele organizate departe de drumul principal, arhitectura mult mai unitară şi mai plăcută ochiului decât cea a României europene, curăţenia evidentă, nivelul de educaţie şi de pregătire a tineretului moldovean, restaurantele superbe şi serviciile perfecte (fără exagerare: încă de la început primeşti toate tacâmurile frumos aşezate pe o farfurie parţial acoperita de un ştergar, zâmbetul permanent al personalului, mâncarea şi băuturile TRADIŢIONALE promovate peste tot – nu am să vă spun decât despre sucul de ţelină sau de sucul de alte rădăcini pe care snobii şi prost-crescuţii noştri le-au înlocuit cu “vischi-redbul”);
- vinurile lor pe departe mult mai bune decât făcăturile de pe la noi - dacă nu mă credeţi încercaţi Clos de Corten şi mai stăm de vorbă . . . sau negru de Purcari . . .;
- cultul pentru natură şi pentru copăcime – Chişinăul chiar îţi dă senzaţia de frate cu codrul;
- tineretul moldovean omniprezent şi foarte vivace;
- LIPSA ŢIGANILOR şi a manelelor lor.
O durere mare am avut însă, când, stând de vorbă cu mai mulţi fraţi de ai noştri, am constatat că au aşteptări imense de la noi cei de peste Prut. De unde durerea? Simplu . . . între Prut şi Tisa au rămas puţini aceia care mai cred în visul reunirii . . . şi ca atare nu cred că vor avea vreodată satisfacţia primirii ajutorului aşteptat.
Cei mai mulţi români preferă să nu discute sau să se ascundă în spatele statisticilor economico-sociale . . . Mai sunt şi cei care-şi “sinucid” gândurile întoxicându-şi creierele cu neurotoxinele manelelor, preferând starea de incultură în detrimentul compasiunii naţionale.
De ce nu-şi doresc românii noştri să facă măcar o dată în viaţă un drum la Chişinău? De ce nu vor ei să-şi ducă familiile într-o excursie istorică în locurile unde Ştefan Cel Mare încă este Sfânt?? De ce nu promovează românii valorile comune şi-şi batjocoresc limba cu tot felul de englezisme? De ce pare că majoritatea românilor îşi abandonează tradiţiile şi legăturile de sânge? De ce nu promovăm schimburile comerciale cu Moldova? De ce le cerem vize? De ce vameşii noştri le cer tot felul de documente pentru a-i umili şi întoarce din drum? De ce au paşapoarte bulgăreşti şi nu româneşti? De ce nu facem poduri peste Prut? De ce nu încurajăm traficul mic de frontieră liber şi fără restricţii? De ce . . . de ce . . .
Încercând să închei această înregistrare a gândurilor haotice ce m-au curpins, opinez că dacă fiecare cetăţean Român ar face măcar o dată în viaţa lui o vizită la Chişinău, viaţa fraţilor noştri ar fi și/sau va fi mai uşoară, chiar dacă poate nu se vor mai uni, în purul sens al cuvântului, niciodată cu noi.
Pe final nu mai spun decât că astăzi înţeleg cu adevărat profunzimea ordinului Mareşalului Antonescu: “Români, vă ordon treceţi Prutul!”.
Dacă am trece Prutul cu toţii, fară să mai stăm pe gânduri, că Ucraina face, că Rusia zice, că UE recomandă, sunt convins că am avea o mult mai bună şansă de a fi împreună, chiar dacă doar sub o umbrelă comună . . . Indecizia noastră le dă motive de îndepărtare . . . iar ursul de la răsărit îşi freacă labele de bucurie . . .